Vinovat că m-am născut” autor Valeriu Cîmpeanu

PROZĂ

din volumul ”Vinovat că m-am născut” autor Valeriu Cîmpeanu

                                    O beţie cum n-a fost ca să mai fie

În fine, cu mari şi multe privaţiuni am ajuns şi în faţa ultimei mele zile de şcoală: „Examenul de Maturitate”, alias examenul de Bacalaureat de-acum. Pe vremea aceea însă, la examenul de maturitate se susţineau examene la mai toate materiile de bază studiate în cursul liceului. Şi notele obţinute se adunau cu media notelor la fiecare materie din decursul anilor şi se treceau pe dosul diplomei de absolvirea liceului. Mulţi însă nu mai aveau nici manualele iar eu, nici atât. Nu-mi cumpărasem nici-o carte în tot timpul liceului neavând bani nici pentru existenţa zilnică, dar să mai cumpăr şi cărţi. Făcusem fiecare an de liceu doar cu câte-un caiet de 48 de file, îndoit în buzunarul de la spate al pantalonului în care scriam de toate: istorie, română, mate, chimie, franceză, latină, elină, rusă… ce mai, scriam de toate… Eram însă numai ochi şi urechi în timpul orelor de predare. Plecam cu lecţiile învăţate din clasă. Uneori mai învăţam în recreaţii şi după manualele colegilor mei, Bebică Cioroianu, Sandu Gheorghe, Teodoroiu, Marin Ion şi ale altor colegi. Atunci pentru Bac învăţam de obicei doi câte doi. Unul citea şi celălalt asculta. Şi viceversa. La chimie, fizică şi matematică era însă mai greu, că trebuia să facem o sumedenie de formule şi exerciţii, până ameţeam de cap. Dar ce mai conta! Era ultimul „hop”! Ultima zi de şcoală. Era examenul la chimie. Materia care îmi plăcea mie cel mai mult. Învăţam împreună cu colegul meu de bancă de pe atunci, Sandu Gheorghe. „Toceam” chimia de la început la sfârşit şi iarăşi de la început.

Mi-aduc aminte ca acum. Eram în clasa de meditaţii a internatului de băieţi de pe strada Obedeanu din Craiova. O lumină leşiatică a unui apus de soare obosit pătrundea leneşă prin geamul întredeschis al clasei de meditaţii. Câteva păsărele gureşe zburdau vesele ciugulind firimiturile de pâine pe care le-nşirasem pe pervazul ferestrei. Se apropia de înserare. Când deodată, pe uşa clasei de meditaţii apare un bărbat brunet, mărunţel şi uscăţiv cu o traistă pe umăr. Era tatăl colegului meu Sandu. Venise cu merinde. Ne-a întrebat „cum merge cu treaba”… şi-a început să le deşarte… „V-am adus, zice el, un răţoi fript, brânză, ouă, nuci, pere, mere şi o azmă de pâine, că mi-a spus fiu-meu ăsta că o duceţi greu cu mâncarea la internat”. Şi le-a înşirat pe masă. „A, era să uit: uite v-am adus şi doi litri de ţuică de prună de Vâlcea că mi-a zis Săndel că vrea să-i dea pedagogului”. Şi le-a pus şi pe ălea pe masă.

A mai schimbat două trei vorbe cu noi, de una de alta şi s-a grăbit să plece că zicea să nu piardă trenul sau autobuzul, că n-avea unde să rămână peste noapte la Craiova.

De cum a închis uşa însă în urma lui am şi tăbărât ca lupii pe ce adusese, că eram lihniţi de foame şi de sete. De mâncat însă n-am prea mâncat cine ştie ce, dar de băut nici dracu nu ne-a întrecut. Beam fiecare cu câte-o sticlă haiduceşte petrecându-ne sticla pe după braţul celuilalt, cum văzusem într-un film cu haiduci. Beam de ne curgea ţuica pe la încheieturile gurii pe piept în jos. Şi dă-i şi trage-i tot aşa, gâl-gâl, gâl-gâl, până am dus sticlele la fund. Neînvăţaţi însă cu băutura, ne-am făcut mangă. Praf şi pulbere. Cuci şi alte păsări… Cântam, hăuleam şi chihoteam printre sughiţuri de-ai fi crezut că ne aflam într-o pădure şi nu într-o clasă de meditaţie pentru examene. Noroc că ceilalţi colegi erau plecaţi pe la părinţii sau gazdele lor prin oraş. Ce mai, ne-a prins flama rău de tot. Ni se tăiase filmul de nu mai ştiam unde ne aflam şi ce făceam. Am căzut luaţi în braţe pe sub mese, am vomat pe noi şi-am adormit amândoi buştean.

Dimineaţa când m-am trezit cu chiu, cu vai, Sandu încă dormea şi sforăia cu fluierături printre buzele întredeschise. „Sandule, zic, bă, n-auzi, îl zghicin eu mai tare, scoală mă, că uite ce dracu am făcut, ne-am îmbătat ca porcii, uite ce avem pe noi”… „Hâââ… ceee… ceeee…cum… mormăia el… au, mamă, ce rău mă doare capu’… ce dracu e cu noi pe sub masă, hâc”… Dăm să ne ridicăm şi dăm cu capul de masă de mai-mai s-o ridicăm odată cu noi. „Da, măi, hâc ce dracu-am făcut, hâc”… zice şi el. Ne-am spălat cum am putut şi-am dat fuga în centru la liceu să dăm examenul la chimie, aşa beţi cum eram. Se vedea de la o poştă că eram mangă de beţi şi puţeam a poşircă de prună, de-l trăsnea pe orişicine. Mai mult ne-mpleticeam decât mergeam. Dar trebuia să dăm examenul cu orice preţ… Să nu pierdem maturitatea… „Au, mamă, mă omoară tata, dac-aude ce-am făcut!”, zice Sandu (Pe mine, n-avea cine să mă bată. N-aveam mamă, n-aveam tată.. Doar soarta mă bătea şi viaţa care m‑aştepta s-o iau în piept.)

Ajunşi la uşa clasei de examinare (eram ultimii întârziaţi), colegul meu Sandu m-a împins pe mine-n faţă, crezându-mă mai curajos. Intru, dau bună ziua… şi profesoara mea de chimie, d-na Stoica, izbucneşte stupefiată: „Câmpeanule, ce e cu tine?! Ce s-a întâmplat?!” „Nimic, doamnă profesoară, hâc, adică… nu ştiu, hâc… m-am îmbătat… vă rog să mă iertaţi, hâc! Dar n-o să mai fac… e prima dată, hâc, sunt un porc, dar am învăţat, hâc”… „Să iasă afară, imediat, sare cu gura unul din comisie (cred că era preşedintele), cum de îndrăzneşti să vii la examen în halul ăsta! Ieşi afară!!”… „ Nu, nu, vă rog”, intervine profesoara mea de chimie care şi ea făcea parte din comisie. „E unul dintre elevii mei foarte buni la chimie, vă rog să-l ascultăm!”… În timpul acela pe mine mă bătea vântul proptit c-o mână de prima bancă din clasă. Se învârtea clasa cu mine… Şi-mi vâjâia capul aşteptând verdictul! „Mmmda! Bine”, zice preşedintele comisiei, cedând rugăminţilor profesoarei mele. „Să tragă un bilet!” Şi amestecând bine biletele de pe catedră şi-apoi netezindu-le cu palma zice din nou: „hai, poftim, trage un bilet… să vedem”… M-apropii sfios de catedră, de parcă m-ar fi muşcat şi cu mâna tremurândă, trag un bilet. Îl desfac, comunic numărul bileţelului, citesc cele trei subiecte în gând şi la ultimul izbucnesc în hohote de râs. „Ce ai măi, ce te-a apucat?” mă întreabă unul din comisie mirat. „Nu ştii subiectele, vrei să tragi alt bileţel sau să treci în bancă să te pregăteşti?!” „Ba pot, ba îl ştiu…” îngăimez eu… M-abţin să le răspund de ce râdeam şi citesc primul subiect: „Reacţiile electrolitice şi aplicaţiile lor”. Şi încep: „Reacţiile electrolitice sunt reacţiile chimice dintr-un lichid electrolitic produse între anod şi catod prin disociere şi transfer de electroni şi degajarea de hidrogen producând curent electric continuu; se folosesc la acumulatorii auto… prima data la buteliile inventatorului Elyda… Se mai folosesc la galvanizări” şi bla-bla-bla şi dă-i şi dă-i şi ce-oi mai fi zis eu acolo… „Bine, bine, zice, treci la tablă şi demonstrează-ne ecuaţiile chimice”… Asta mi-a căzut ca o lovitură de trăsnet drept în moalele capului. „M-am dat dracu. Ce mă fac? zic eu în sinea mea… care şi aşa de-abia mă ţineam pe picioare… cum oi reuşi să scriu… că vedeam totul dublu ca prin ceaţă… Pun piciorul pe podiumul pe care era aşezată catedra şi tabla, ridic şi pe celălalt ca de plumb, mă împiedic de marginea lui, cât pe-aci să cad în bot… şi mă-ndrept cu demnitate spre tablă de parcă trebuia să dau piept cu un taur în coridă. Iau creta şi încep să scriu ecuaţia chimică a electrolizei: SO₄H₂ + H₂O +… O ştiam, dar cu scrisul era mai greu. Am rupt vreo două-trei crete proptindu-mă prea tare în ele când scriam. Făceam literele formulelor stâlcit ca vai de lume, or prea mici, ori prea mari, de parcă atunci învăţam să scriu prima dată. Cel mai greu îmi era însă la litera H, că ori făceam o linie prea scurtă pe verticală, ori prea lungă pe cealaltă, scăpând linia până pe mijlocul tablei, scuipând repede pe burete ca să şterg ce prisosea. Mă chioram la ele ca la nu ştiu ce bazaconii, cu un ochi închis ca să nu văd dublu, dar formulele ecuaţiei chimice le scriam corect.

„Bine, zice, treci la subiectul următor”. Trec tiptil înapoi pe lângă catedra celor trei sfincşi, mă proptesc un pic în trecere, de ea şi pun piciorul jos de pe podium ca din pod, cât pe-aci să cad din nou în bot, nemaiţinându-mă balamalele. Mi se îndoiau genunchii de parcă erau de ceară! Scap să nu cad, mă întorc cu totul, ca lupul, spre comisie şi-mi zice unul din ei: „Bine, treci la subiectul următor!” „Siliciul, stare naturală şi întrebuinţările lui”, zic eu sec şi autoritar, împleticindu-mi-se limba-n gură. Mi se părea că e prea lungă. „Da, dă-i drumul”! Spun eu formula şi încep: „Siliciul este nisipul din natură care împreună cu natriul la temperaturi înalte se transformă în sticlă, cu întrebuinţări multiple în industria materialelor de construcţii şi la fabricarea tranzistorilor în industria aparatelor electronice…” şi nu ştiu ce-oi mai fi îndrugat eu acolo că iar m-a oprit brusc preşedintele comisiei şi-mi zice: „Da, bine, treci la ultimul subiect. Ce subiect ai?” Mă abţin să-l citesc cu voce tare şi izbucnesc din nou în râs. „Ce-ai mă, nu ştii subiectul?!” „Ba îl ştiu!”, zic eu printre sughiţuri şi hohote de râs. „Dă-i drumul atunci”! „Alcoolii”!, zic eu sec după o hâcăitură, cu mâna la gură izbucnind din nou în râs cu toată comisia. „Ei, nu se poate”, zice preşedintele comisiei. Pe ăsta nu mai este cazul să ni-l spui, că vedem şi noi că-l ştii destul de bine! Poţi să pleci…” Şi‑am plecat mulţumind, sughiţând şi dând fuga pe uşă la fereastră să vomit peste pervaz. Nici nu l-am mai văzut pe colegul meu care a intrat şi el imediat după mine. Ulterior am aflat că l-a primit comisia şi pe el râzând, l-a ascultat şi a ştiut. Şi uite aşa, am scăpat de ultimul necaz. Promovasem amândoi şi acest ultim examen, ba încă şi cu note foarte mari. În ce mă priveşte însă, alcool n-am mai pus pe gură până la primul meu salariu şi încă odată, în armată într-o împrejurare foarte disperată, când m-am îmbătat cu întreaga companie militară pe care o comandam…

Dar despre asta vă voi povesti altădată.