Scrisoare despre un suflet care mă strânge
IUBITO, de când ai plecat şi până acum mi-a intrat sufletul la apă mă strânge rău trupul
simt cum pielea devine-o funie care-mi gâtuie trăirea
şi nici măcar săpun nu mai am ca să ostoiesc durerea şi jalea
l-ai luat cu tine când ai plecat să-l scufunzi în vana în care apa da pe dinafară
aşa îţi place ţie să faci să te ascunzi în apă şi apa să te mângâie pe sâni
aşa mi-ai făcut în ciudă atunci aşa îmi faci şi acum.
(M-ai ştii când ţi-am zis că atunci când se face seară la noi deja în suflet încolţeşte speranţa?!)
Iubito, mă doare totul acum şi până şi umbra mă trădează de câte ori vrea
refuză să mai meargă cu mine prin parcul în care-am adunat ghindă şi jir de pe jos
cu jind de atunci mă duc pe aleea îmbracată cu frunze de pripas copacilor zilei
cu jind privesc banca pe care ne-am sărutat cu jind ocolesc lacul şi-mi număr paşii
simt în aerul rece respiraţia ta întretăiată ca atunci când oboseşti sau când faceam dragoste
simt amintirile toate pe rând gustul lor îmi desfată simţurile şi-n simţire încolţeşte lumina.
(Mai ştii ce uşor am şters lacrimile cerului de pe oglinda uitată afară?!)
Iubito, aş pleca acum exact acolo unde mă poarta bezmetic gândul rămas
acolo aş pleca de parcă marginea lumii ar fi numai a mea şi unde liziera dintre zi şi noapte o poţi atinge cu mâna sufletului
aş pleca să nu ştii de unde vin şi n-aş mai veni ca să nu ştii de ce am plecat niciodataă
aşa aş face dar mă trage sufletul de mână pasul refuză să mă mai asculte în mergerea lui
trupul îţi face cu mâna şi până şi umbra se întinde pe asfaltul crăpat şi se dezice de mine.
(Mai ştii când ţi-am arătat în crucea amiezii o lacrimă pe obrazul cerului?!)
aşa aş fi vrut să fac, Iubito, şi nici măcar martori n-am avut când mă luptam cu mine însumi
când eu îmi ziceam în urechea stângă să plec şi când tot eu îmi ziceam în cea dreaptă să stau.
Scrisoare despre frigul care a venit mai repede ca tine
IUBITO, până şi frigul a venit mai repede ca tine după ce ai plecat grabită din inima mea
s-a făcut gol şi pustiul zilei s-a strecurat ca o şoaptă printre clipele grele şi irespirabile
aşa era şi aerul ca un blestem pentru plămânii neîncăpători ca o umbră ca o ceaţă ucigătoare gândul
despărţirea avea franjuri şi foşnea a vânt strecurat printre frunze căzute zadarnic
numai eu stăteam drept în crucea înserării şi aşteptam lumina întoarcerii tale
se făcea frig şi mă minţeam frumos ca fiecare umbră zărită cumva eşti tu venind către inima mea.
(Mai ţii minte când am râs în colţul străzii de umbrele noastre strâmbe şi când am jucat şotron cu zenitul?!)
Iubito, a venit mai repede frigul şi tu ai uitat drumul de-ntors acasă
cred că nu l-ai ştiut niciodată prea bine şi mai cred că nu ţi-a păsat niciodată de mine
şi mai cred că sufletul meu l-ai bătut în cuie-n odaia ticsită cu cărţi şi tablouri şi sfinţi
ca să poti să spinteci aerul şi cerul alergând pe câmpul pustiu printr-o ploaie şi ea pustiită de vânt.
(Mai ţii minte când ţi-am zis că între două priviri se naşte uitarea?!)
aşa a fost să fie, Iubito, a fost să pleci şi să uiţi drumul de-ntoarcere acasă
aşa am uitat şi eu calea către liniştea mea calea către sufletul meu prăfuit şi rănit
aşa am uitat şi eu cântecul lebedei deşi nu l-am ascultat niciodată
aşa am uitat să vânez clipe deşi n-am prins niciodata vreuna.
(Mai ţii minte ce gol şi rănit mi-a fost sufletul când l-ai şters de praful tăcerii tale?!)
aşa am stat atunci până dimineaţa, Iubito, să aştept întoarcerea paşilor tăi
ştiam că n-o să vii dar mă minţeam frumos şi mă-ncurajam zadarnic
a fost ca atunci când ştiam c-o să vii cu avionul dar eu m-am încăpăţânat să te aştept pe peronul pustiu.
Scrisoare despre visul pe care nu se poate depune praful
Iubito în ceasul acela stăteam în mijlocul lumii de unul singur la liziera cuvintelor mustind de atâta tăcere
cu paşi legănaţi treceau spre niciunde şoapte uitate-n poemele triste
erau goale de priviri orbitele lor aşa erau Iubito când însuşi cerul era o umbrelă de ploaie stelară
sub el Iubito ne trăiam neştiuţi povestea petrecerii-n lumea golită de sensuri şi sfinţi
pe asfaltul crăpat ploaia desena cu peneluri de picuri hărţi neştiute cu râuri de vis
aşa se scurgeau în canalele oraşului trăirile noastre amintirile puţine
pustiul clipei acapara lumea înspăimânta cerul răscolea dorul şi gândul
ca un stilet înfipt adânc în inima şoaptei era plecarea ta
ca o moarte binecuvântată aşteptam ca să vii şi să pleci.
(Mai ştii când eram pe râul acela de munte ca o frunză şi când aveam senzaţia că-i schimbăm cursul?)
Aşa a fost Iubito când ţi-am spus că pe vise nu se depune praful nicicând
când pe cărţile multe lumina îşi odihneşte privirile calde simt că renasc
rămân în urmă greutăţi ce m-au înfrânt deseori şi tristeţi dau atunci de pomană
amanetez vântul Iubito de umărul lui îmi sprijin tăcerea şi dorul
pe norul trecut am trimis către tine o umbră de zâmbet
l-am trimis recomandat Iubito cu poşta stelară în noaptea aceasta să nu mai ajungă niciodată în zi
l-am trimis cu poştalionul iubirii Iubito să-ţi arată că plânge şi-acum inima mea
l-am trimis pe jos să-ţi arate-n că-n crucea zilei trecute am lăsat să treacă prin inima mea o nouă şi tristă amiază.
(Mai ştii când atunci când am făcut dragoste stătuse şi ziua şi noaptea şi viaţa în loc să asculte plăcerea cum creşte?)
Aşa a fost Iubito singuri am stat la pândă în tufişurile zilei ascunşi după metereze de noapte nescursă
aşa am murit puţin câte puţin degeaba în fiecare secundă pierdută-n trăire şi gând
aşa s-au risipit vise şi de pe aripile lor pulberi diafane de stele plutesc şi acum în privirile noastre plecate
ele sunt aplecate Iubito de plecat din inimile noastre am plecat numai noi câte unul pe rând pe furiş
mai tainic ca noaptea-n care ne-am iubit pătimaş am plecat
mai gol e orizontul clipei mai inutilă trăirea şi mai greu de respirat dorul.
Scrisoare de pe patul de spital
IUBITO, când asistenta voluptoasă mi-a pus perfuzia am avut senzaţia că mi se face infuzie cu viaţă
că speranţa renaşte-n arterele mele bătrâne că vântul visului se opreşte în inima mea a taină
credeam că o să se prabuşească peste mine tavanul înalt şi că mă vor strivi amintirile toate
amintirile din vieţile anterioare le-am uitat sau le-am pierdut la cărţi la drum de seară
nu mai ştiu ce-am trăit dar am văzut trecându-mi prin faţa ochilor tristeţea şi golul
femei pe care le-aş fi putut iubi şi femei care m-ar fi putut iubi au trecut a paradă-n surdină
de după dulapul cu medicamente stătea moartea la pândă.
(Mai ştii că atunci când m-a cuprins ameţeala vântul m-a luat în braţe şi zorii mi-auşters sudoarea de pe frunte cu mâneca zilei?)
Aşa a fost, Iubito, mirosea crunt a moarte şi-a nesomn în cabinetul rece şi alb
prin saloane se auzea pustiul respiraţiei de sfârşit insomnia făcea trupului semne cu mâna
hulpavă moartea stătea şi juca zaruri de una singură dădea în cărţi şi în bobi suflete pierdute
acul înfipt în braţ mă ţintuia la pat şi chipul tău frumos nu era să-mi aline orbitele goale
priviri goale de sensuri aveam în dimineaţa aceea şi nimeni nu ştia de ce inima bate de una singură şi nesilită de nimeni.
(Mai ştii când durerea m-a trântit la pământ în ceasul nopţii şi când te-ai întors să-mi numeri pe degete respiraţiile duse?)
Apoi mi s-a făcut frig ca la marginea lumii ca la naşterea ei mă uitam la secundarul ce-mi măsura vieţuirea şoptit
stateam chircit în salonul cu vedere la viaţă şi speram să vii şi să-mi mângâi trăirea
erai departe şi dusă erai iar din pragul uşii ochi hulpavi măsurau trupul sfrijit şi dădeau o comandă de moarte.