Într-un vis de verde
stau la apus de nopţi
sau poate la răsăritul din mine
uitat cândva în crângul
de la răspântie de drumuri
unde doar vestejirile se adună
vis de cer
în ochiul închis
al fântânilor neizvorâte
câte aşteptări au murit în pădurea tristă
decolorate în fumul alb
din iarba strivită de tăcere
îndoieli renunţări iluzii
la sânul cocorilor răniţi de timp
copacii sunt păsări cu pieptul zdrobit
ce ireal se zbat ameţiţi
de uimirea necuprinsului
îi văd îi ascult cum cântă
cu capul plecat pe umărul pământului
nu le-aud niciodată glasul
doar vântul descifrează
taina împăcării
adieri de aripi îşi poartă îndemnul
peste aşteptarea lor
am să-mi ascund elegiile
sub scoarţă
şi eu alintată
să trec cu depărtarea
într-un vis de verde
Iubito, mi-e frig …
Iubito mi-e frig
hiene îmi umblă de ieri
prin piept şi prin tâmple
din clipe fecunde musteşte
robia tăcerii
alungă-mi pustiul
acum de mai poţi
de nu toarnă-mi pelin
să-l beau pentru toţi
aşterne-mi un pat mai alb ca uitarea
şi doi lotuşi pe pleoape
că două păsări albe
cu vremea pereche
din putregai de frunze şi iluzii
mă fure lumina
iubito mi-e frig
mi-e vânat trupul de vechi amăgiri
corbii îmi cântă mereu mai aproape
tu toarnă-mi răgaz
citeşte-mi o rugă
de nu poţi aştern-mi pe urme
volbură şi flori
iubito mi-e frig
Tu, iubite
Arată-mi drumul când visele suspină
Şi eu mă reazăm de-o floare de sulfină
Să-mi curăţ tălpile de păsări şi spini,
Speranţe pierdute-n vânt şi mărăcini.
Şi-nchide porta dintre mine şi mine
Să nu mai cutreier prin umbre străine.
Un pas înainte şi doi înapoi,
Mă află apusul cu nări de copoi.
Aşează-ţi iubirea pe umeri de frunze
Când gândul m-alungă pe drumuri confuze.
Nu întreba cum sunt şi cât te iubesc,
Aş lăcrima tăcerile să-ţi vorbesc.
Santinelă tăcută la ţărm de amurg,
Cer îndurare spre răsărit să mai curg
Când trecuturi bat la tâmple răscolit,
Să nu-mi las visul de riduri ofilit.
Că mai e încă vreme spune-mi iubite,
Nu-mi fie nopţile de dor ocolite,
Zilele focul să nu-mi potolească
Până când doar iarba o să-mi vorbească.
Haos interior
Te privesc cu tăcerile strânse-n pumni
într-o nemişcare cenuşie
dincolo de margini e haos
aripi însetate bat miezul somnolenţei
mai şerpuiesc încă progeniturile ispitelor
seduse de o iluzie
ascunsă-n propria realitate
zid de amăgire
îmi revendic dreptul de a fi pasăre
sau femeie copac
c-o nepăsare ameţitoare
să ascult cum urlă lupii
în secătuirea din noi
şi într-o emoţională hibernare
să aştept cutremurul
o altă revărsare a iubirii
din mine
Iubirea mea te cheamă
Vino acum, iubite! iubirea mea te cheamă
Când inserarea-şi deschide ochii de aramă
Curând sărutul nopţii se asează somnoros,
Pe visul ce te aduce dorindu-te sfios.
Vino acum, iubite! iubirea mea te cheamă,
De ce va fi să vie, azi, nu ne fie teamă,
Răgazul ce ne-a fost dat să îl gustăm se cere,
De mâine, nu se ştie, de nu vom fi tăcere.
Vino acum, iubite! iubirea mea te cheamă
Când noptatica şoptire seara o destramă.
Se lasă umbra nopţii pe patul gol de tine,
Doar luna mă alintă cu degetele-i fine.
Vino acum! iubite, iubirea mea te cheamă,
Tu nu-mi lăsa s-apună seninul fără seamă.
Curând târziul ne-adoarme tâmplele pale
Şi viaţa ne pierde pe-a uitărilor cale
Ceva mai mult decât nimic
Când tăcerea se sparge în timpane
aud şoapte sub pleoapa pământului
şi stau la taifas (pe braţe de cruci) cu
atâtea nume purtate de uitări
încerc să vă adun din ele
mă găsesc doar pe mine
sau poate eu sunt voi
ceva mai mult decât nimic
şi atunci încep să mă împrăştii în cuvinte
Cine eşti tu
ce-mi tulburi limpezimea oglinzilor
cu miros de tămâie şi flori ofilite
Procust râde
eu îmi cioplesc gândurile
într-o formă doar de mine ştiută
Auzi cum sună pământul lasciv
am să învăţ să fiu piatră
fără nici o crăpătură prin care să visez
răsunet doar când ploiele muşcă din noroi
încrâncenată-n mine
să zdrobesc pădurile virgine
la vânătoare de răspunsuri printre hăţişuri
până când voi aluneca
netulburată de rotirea anotimpurilor
într-o a cincea dimensiune
Doar corbii veghează
M-am aşezat pe marginea sufletului
să înfloresc lumini din hău
e atât de frig!
doar gândul veghează
umbrele tăcerii
undeva la răspântiile durerii
crabi cu cleştii de aramă
decupează altare uitării
îi văd îi aud
cu tristeţea braţelor rotunjite
peste aduceri aminte
între întunericul luminii şi cuvânt
oglinzi coapte
sub limbile Gheenei
rotesc cărările îndoielii şi speranţei
e atâta ceaţă
încerc să mă adun din mine
victimă şi călău
beată de iluzia înţelegerii
cu închisorile sfărâmate
beau sânge de lună
din noaptea răsturnată-n corbi
sălbatică înflorire
vis şi ţărână
volbură şi flori
mi-e atâta sete de tine
Nu mă auzi
Nu ţi-am mai scris de mult,
iubite,
cuvintele au iz de fructe putrezite
uitate undeva într-o vară amară,
se leagă,
se dezleagă indiferente
la verdele rămas
întru a fost odată
Nu mă auzi …
încerc să-mi adun risipa
din tot ce stă ascuns în urme;
sunt mai mult înapoi
decât înainte.
Nu mă auzi iubite…
eu stau de vorbă cu păsările,
păsările suflet
să le înalţ sub lună,
le mai respir încă cerul prin aripi
şi zorii îşi ridică faţa
dincolo de marmura neagră
a unui gând rătăcitor
prin florile de castani
dintr-un a fost odată.
foto: internet