” ȘI PLOAIA VINE ALBĂ...” - DRAGOȘ VICOL
Şi ploaia vine albă, densă, caldă
Pe culmi, peste poieni, peste genuni
Stau arborii cu palmele intinse
Şi-un foşnet larg prin cetiniş răsună.
Alunecind printre nervuri şi aripi
Ploaia pătrunde-n sufletul pădurii -
Şi ceţuri albe se preling din piscuri
Şi-n ceaţă, însetaţi, rotesc vulturii.
Şi vine-un ceas când umbrele păşesc
Printre copaci, ca vulpile roşcate -
Când peste ramuri plouă cu-nstelări
Si totul iese din singuratate -
Un ceas când muşchiul fumegă uşor,
Când lemnul viu, lovit de stele, sună,
Când cerului îi este dor de munţi,
Iar munţilor le este dor de lună...
Poezia, ,,Şi ploaia vine albă..."de Dragoş Vicol, este o descriere lirică în versuri, în care eul liric înfăţişează cu mijloacele specifice acestei forme de exprimare, un admirabil peisaj din natură, sublimat printr-o trăire intens euforică.
Tabloul se deschide panoramic,cu revărsarea ploii ireal de frumoasă, expresie a eului liric topit într-o înaltă stare sufletească.Prin această tensiune a trăirii, este privit peisajul ce se lasă invadat de puterea ei.
Sub lanţul de epitete ,,albă, densă, caldă ", se ghiceşte intenţia eului liric de a lumina sensul cuvântului ,,ploaie" , cel de emanaţíe sufletească având atributele unei trăiri curate, intense şi umane.
Imaginea ploii curgând de sus, conferă tabloului un spectacol al măreţiei ce se despleteşte într-un evantai de forme prin enumeraţia ,,pe culmi, pe poieni, peste genuni." Perspectiva descrierii care se realizează prin această gradaţie descendentă , atinge cota de sublim prin extremele înalt-adânc
(culmi-genuni), producând o stare de înfiorare în sufletul cititorului.
Arborii personificaţi stau cu ,,palmele întinse" pentru a primi ploaia ca pe o binecuvântare, iar de prin cetinişul, ca atins de un diapazon, adie orchestra de sonorităţi, sugerată măiestrit prin imaginea auditivă : ,,Şi-un foşnet larg prin cetiniş răsună." Versul însuşi este o arie muzicală, pe alocuri avântată, în care rolul sonor revine sunetului ,,ş" repetat , precum şi vocalelor ,,a" şi ,, u "aflate sub accent.
Alunecând în planul detaliilor, ,, printre nervuri şi aripi",,ploaia pătrunde-n sufletul pădurii
sugerând astfel, trecerea în alt plan, cel al spiritului naturii. Momentul este marcat grafic printr-o liniuţă ,ca un legato de prelungire cu evenimentul vizual din imaginea ,,Şi ceţuri albe se preling din ceruri ". Forma de plural a substantivului ,,ceaţă" este preferată pentru aleasa ei expresivitate , sugerând o privelişte cosmică pe care se ivesc voaluri albe, aflate într-o lină curgere.Epitetul ,,albe ", prin cromatica sa , dizolvă ideea de ceaţă, din aceasta rămânând doar impresia de văl plutitor. Acestei imagini, de un regal vizual, i se alătură o alta, cinetică, în care ,,însetaţi , rotesc vulturii ". Aceasta vine ca o sărbătoare pentru ochi, deoarece vulturii, simbol al regalităţii, niciodată nu apar în cete, ei fiind păsări solitare.În plan spiritual, imaginea ar trimite la un posibil triumf al ideilor alese, al aspiraţiilor înalte.
Strofele finale compun un admirabil poem din sunete şi lumini, la ceas de taină şi magie. E vremea ,,umbrelor " mergând printre copaci - metaforă sugestivă pentru himerele transformate în flăcări ale pasiunii prin comparaţia plastică,, păşesc ca vulpile roşcate ". Cadrul este nespus de feeric ,,cu-nstelări la vârf de ramuri", făcând ca totul să iasă din propriul mod de viaţă şi să se pună-n undă cu clipa de graţie a universului. Sugestiv este în acest sens versul ,, Şi totul iese din singurătate"- imagine cinetică sugerând startul ieşirii din cutele izolării.
Momentul e atât de special, încât lemnul atins de bagheta luminii de stea rezonează muzical, iar muşchiul respiră fumegăind. La acest ceas, totul capătă dor nou, astralul avântandu-se spre teluric,iar teluricul către astral.
Viziunea artistică este una extatică, eul liric fiind copleşit de gama de nuanţe şi adieri ale frumosului, cu care intră-n rezonanţă la un moment dat tot universul - cu fiinţe şi nefiinţe.