Poem - Tu plutesti...
Tu pluteşti ca un vis de noapte
deasupra sufletului meu.
Iţi sprijini tâmpla
de inima mea ca de o piatră roşie,
şi aştepţi să-ţi spun numele
tuturor lucrurilor
pe care eu am isprăvit de mult
să ţi le mai spun.
Gura mea e-n tăcerea cea mai desăvârşită,
înclinată ca mătasea unui steag
într-o zi fără vânt.
O, nu pleca nicăieri!
Îmi voi rupe inima cu un singur gest
al mâinii,
ca să răsară durerea care ştie
numele durerii,
ca să răsară dragostea mea de bărbat
care ştie numele tău ciudat, de femeie.
Din volumul „Dreptul la timp”, 1965
La-nceputul serilor
Liniştea te-nsoţea pretutindeni, ca o suită.
Dacă ridicai o mână, se făcea în arbori tăcere.
Când mă priveai în ochi, împietrea o clipită
din a timpului curgătoare putere.
Simţeam că pot adormi, visând stele locuite.
Şi, numai dacă m-ar fi atins umbra ta foşnitoare,
aş fi putut împinge nopţile-ncremenite
ca pe-o elice-naintând, spre soare.
Şi numai sentimentul acesta îmi da fericire,
numai gândul ca sunt şi că eşti.
Sprijineam pe ţârâitul greerilor coviltire,
sub care beam azurul decantat în ceşti.
Şi când sfârşeam cuvintele, inventam altele.
Şi când se-nsera cerul, inventam ceruri albastre,
şi când orele se-verzeau ca smaraldele,
ne bronzam la lumina dragostei noastre.
...Dar tot timpul suna ceva...ceva răsuna,
un cântec de iarba cosită, de taciturne mări,
în care inima de-atunci îşi revărsa
meandrele pierdutelor candori.
Din volumul „O viziune a sentimentelor”, 1964
Sunt un om viu
Sunt un om viu.
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.
Abia am timp să mă mir că exist, dar
mă bucur totdeauna că sunt.
Nu mă realizez deplin niciodată,
pentru că
am o idee din ce in ce mai bună
despre viaţă
Mă cutremură diferenţa dintre mine
şi firul ierbii,
dintre mine şi lei,
dintre mine si insulele de lumină
ale stelelor.
Dintre mine şi numere,
bunăoara între mine şi 2, între mine şi 3.
Am şi-un defect, un păcat:
iau în serios iarba,
iau în serios leii,
mişcările aproape perfecte ale cerului.
Şi-o rană întâmplătoare la mână
mă face să văd prin ea,
ca printr-un ochean,
durerile lumii, războaiele.
Dintr-o astfel de întâmplare
mi s-a tras marea înţelegere
pe care-o am pentru Ulise – şi
admiraţia ce i-o port
bărbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri.
Cu greu mi-aş putea imagina
un pământ pustiu, rotindu-se
în jurul soarelui...
(Poate fiindcă există pe lume
astfel de versuri.)
Îmi place să râd, deşi
râd rar, având mereu câte o treaba,
ori călătorind cu o plută, la nesfârşit,
pe oceanul oval al fanteziei.
E un spectacol de neuitat acela
de-a ştii,
de a descoperi
harta universului în expansiune,
în timp ce-ţi priveşti
o fotografie din copilărie!
E un trup al tău, vechi,
pe care l-ai rătăcit
si nici măcar un anunţ, dat
cu litere groase,
nu-ţi oferă vreo şansă
să-l mai regăseşti.
Îmi desfac papirusul vieţii
plin de hieroglife,
şi ceea ce pot comunica
acum, aici,
dupa o descifrare anevoioasă,
dar nu lipsită de satisfacţii,
e un poem închinat păcii.
E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării,
magnetic, timpul, clipită cu clipită,
gândurile mi le-nalţă
ca pe nişte trupuri vii.
E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării
Umbra de mi-aş ţine-o doar o clipă pironită,
s-ar şi umple de ferigi, de bălării!
Doar chipul tău prelung, iubito,
lasă-l aşa cum este, răzimat
între două bătăi ale inimii mele,
ca între Tigru
şi Eufrat.
Din volumul „O viziune a sentimentelor”, 1964
