Nichita Stănescu (n. Nichita Hristea Stănescu, 31 martie 1933, Ploiești, județul Prahova — d. 13 decembrie 1983 în Spitalul Fundeni din București) a fost un poet, scriitor și eseist român, ales post-mortem membru al Academiei Române.[2]
Considerat atât de critica literară cât și de publicul larg drept unul dintre cei mai de seamă scriitori pe care i-a avut limba română, pe care el însuși o denumea „dumnezeiesc de frumoasă”[3], Nichita Stănescu aparține temporal, structural și formal, poeziei moderniste sau neo-modernismului românesc din anii 1960 - 1970. Nichita Stănescu a fost considerat de unii critici literari, precum Alexandru Condeescu[4] și Eugen Simion,[5] un poet de o amplitudine, profunzime și intensitate remarcabilă, făcând parte din categoria foarte rară a inovatorilor lingvistici și poetici.
A fost laureat al Premiului Herder.
sursa: wikipedia
POEZII
zeitate melodioasă, subţire,
ca să-mi trec inelul braţului meu
în jurul mijlocului tău nervos, ca un deget.
O, revărsare de mirosuri suave;
alergare de iepuri; albine de ziuă;
lină topire de lumi a gheţii!
Alunecare a pletelor, geamănă
cu singurătatea neagră a pământului...
Nu te voi învăţa niciodată
nici un cuvânt din limba după-amiezelor.
Nu-ţi voi destăinui niciodată
nici un adevăr al nemişcărilor.
Rămâi deci cu mine, rămâi,
întruna curgând peste bolovanii albaştri
ai ochilor,
pe sub sălciile arămite de toamnă
ale coastelor,
şi-adormi tu, adormi
sub cortul şuierător al trupului meu
visând că eşti trează.
..............................................................
Brusc, pasărea a murit în zbor;
ca o pupilă piezişă taie un nor.
Şterge cu aripa flască
steaua verde gata să nască.
Suna murdar şi greoi
prin aripa ei, aerul a noroi.
Cade din ce în ce mai încet
spre secret.
Din interiorul cel mare spre interior
fără trepte şi neagră,
clătinându-se pentru nimeni
sporind cu greaţă singurătatea...
Loveşte frunza, fructa;
urmează un sunet de picior de animal
în fugă atingând pământul
inundat
de lacrimi independente de ochi,
de umezeală independentă de frig,
de tăcere independentă, migratoare.
..............................................................
Mie mi se poate da numai
ceea ce pot uita.
Sunt chinuit de zei
pentru că ei nu-mi încredinţează
propria-mi suferinţă, - ci
lipsa ei, cunoscând că am avut-o,
adică.
Uitarea ei, neaducerea chiriaşă
de aminte
a locurilor
şi a timpurilor frumoase
din mine şi de pe mine...
Sunt apăsat de amintirea
faptului că am uitat!
Mâine mi se va spune:
ieri ai omorât un zeu!
Voi fi, da, ghilotinat
pentru o crimă de care
nu-mi aduc aminte.
...................................................
A SE FI
Ah, moarte, eşti gluma cinică
a zeilor
care dau să mănânce ambrozie
de-aldelor mine
care sunt de la inimă în jos
chiar ambrozie.
... Sare din mine, liniştindu-mă,
lipsa mea de martori de rău şi de bine,
înţelegerea scurtă,
a razei, a piramidei, a ierbii
sau a crimei
pe care am desigur făcut-o
şi am uitat-o.
-Eşti?
-Mă sunt!
A se fi, sufletul,
îmi apare se fiind.
A fi e fără de suflet.