grafica: Mihai Catruna
A vorbi despre o mare personalitate considerată o legendă a culturii românești și desemnat luceafărul poeziei românești înseamnă să te identifici cu neamul și cultura poporului din care el face parte. Cu cât te identifici mai mult, cu atât înțelegi mai bine toate trăirile și simțămintele poetului care a revărsat „cu atâta foc și aur” pe tone de hârtie toată dragostea sa de neam și țară, basme și poezii de dragoste.
Marele poet național Mihai Eminescu, zis, înainte de întâlnirea cu Titu Maiorescu, Eminovici, este originar dintr-o veche rădăcină românească din Țara Făgărașului. El s-a născut la 15 ianuarie 1850, în Botoșani, satul Ipotesti, unde cunoaște de timpuriu frumusețile naturii, așa cum va mărturisi mai târziu în poezia „Fiind băiet păduri cutreieram”. De asemenea, descoperă farmecul creației populare, semnificativă fiind, în acest sens, poezia „Trecut-au anii”.
Viața sa este cunoscută datorită celor câteva cărți esențiale scrise despre el, printre care amintesc: „Viata și opera lui Mihai Eminescu” , de George Călinescu, „Amintiri despre Eminescu”, în care este vorba de evocarea omului Eminescu, de către un prieten al său, fost coleg la liceul de la Cernăuți, între 1860 și 1863, și care l-a reîntâlnit în 1869 la Universitatea din Viena, Teodor V. Stefanelli, membru al Academiei Române, în cartea apărută în 1914 și reeditată de Editura Junimea în 1983. Amintesc de asemenea de cartea „Marturii despre Eminescu: Povestea unei vieți spusă de contemporani”, editată de Cătălin Cioabă la Editura Humanitas, în 2013, în care a selectat amintiri ale contemporanilor, antologate în diferite volume, căutând să reconstruiască totalitatea acestor texte, să le readune laolaltă, organizate din nou într-un ansamblu coerent care să cuprindă tot ceea ce s-a scris semnificativ de către cei care l-au cunoscut.
Cel mai apropiat de Eminescu a fost însă Titu Maiorescu, cel care, în anul morții geniului, a publicat un studiu realizat de el asupra operei eminesciene, intitulată „Eminescu și poeziile sale”, care este și prima lucrare de exegeză ( analiză / interpretare ) a operei eminesciene, devenind, astfel, primul eminescolog ( cercetător și cuceritor al operei eminesciene).
În cele două părți ale studiului, criticul a vizat pe omul Eminescu, în prima parte, iar în cea de-a doua a realizat o analiză a operei acestuia.
După ce trece sumar câteva date biografice ale poetului, criticul încearcă să ne dezvăluie misterul bolii lui Eminescu, neadmițând că aceasta s-ar datora sărăciei, ci, considerând mai degrabă, că ar fi o moștenire ereditară ( având doi frați care s-au sinucis după ce au înnebunit) și că viața lui plină de excese a fost o consecință a bolii lui și nu factorul care a cauzat-o. Realizând portretul spiritual al lui Eminescu, criticul remarcă talentul excepțional al poetului în mânuirea limbii, bogăția și varietatea rimelor din lirica eminesciană, arătând originalitatea indiscutabilă a lor, această frumusețe a limbajului și bogăția ideilor filosofice deosebindu-l ca fiind unic și deschizător al unei noi orientări a poeziei de după el, fiind, așa cum arată și criticul, la finalul studiului său, „germenele din care se va naște poezia secolului urmator”, că literatura românească din secolul al XX-lea va începe sub auspiciile geniului eminescian. Remarcabil este și portretul de „om al timpului modern”, cultura sa individuală fiind sub semnul culturii europene a momentului. Ni se arată că Eminescu făcea totul cu o seriozitate și o competență intelectuală ieșite din tiparele obișnuite, „lipsit de orice interes egoist”, sub semnul unei seninătăți abstracte.
Printre marile personalități cunoscute de Mihai Eminescu a fost și Regina Elisabeta a României, cu pseudonimul literar de Carmen Sylva, care era interesată de poet și de poeziile sale în care preamărea atât de frumos femeia. Din această întâlnire a rămas celebră fraza : „Versurile se desprind de noi ca frunzele moarte de pe copaci”, ca răspuns la elogiul pe care i-l adusese regina cu privire la versurile lui. Cu toate acestea, Eminescu nu se bucură de niciun ajutor din partea Curții Regale, pe timpul vieții sale și cu multe lipsuri materiale și nici i-a promovat opera după ce acesta s-a stins din viață, neputând uita articolele critice ale poetului din vremea când era redactor la „Timpul” și nici distanțarea poetului față de Curte.
În 1890 regina devine membră de onoare a Academiei Române, iar Eminescu este primit membru al Academiei Române post-mortem, abia în 1950, nefiind apreciat la adevărata sa valoare decât după moartea sa.
A rămas celebră o definiție dată de Nicolae Iorga, care spune că „Eminescu e întruparea literară a conștiintei românești, una și nedespărțită.”
sursa: internet
corespondent: Urfet Șachir, Constanța