Fiecare carte care ajunge la mine mă bucură enorm. Și mă explic de ce? Bogăția spirituală este inegalabilă.
Dragostea de poezie împărtășită cu ceilalți, îndeamnă la creație , transmite cele mai frumoase tăriri și sentimente care ating sufletul ca o mângăiere de catifea. Floarea sufletului trebuie udată cu roua versurilor, pe care pas cu pas le descopăr și mă descoperă pe mine și sinele meu.. Fiecare părticică din suflet este dăruită altui suflet, care merită aprecieri, unii oameni pot rezona prin intermediul lor și pot atinge universul interior al cunoașterii de sine.
Așa am descoperit-o și pe Cristina Maria Pârvu, originară din Măneciu, Județul Prahova, dintr-o familie deosebită care a avut grijă să-i ofere o educație aleasă. Momentan Cristina locuiește în Valencia, Spania, fapt care m-a determinat să fac acest articol. Faptul că ne-am întâlnit în rețeaua virtuală de Facebook și pe de-o parte avem puncte de vedere comune, unul din ele este ” poezia”. M-a impresionat puterea ei creatoare și faptul că este profesoară, o pasionată de limba franceză , i-a deschis un drum frumos, cred eu, spre poezie, acest tărâm minunat al trăirilor frumoase . Consider că,o dată, intrat aici în lumea cuvintelor nu mai există cale de întoarcere cu toate că autoarea ” nu se consideră poetă”...
Primii pași ai Cristinei în literatură se numește ” Gânduri împărtășite” un volum de versuri dedicate familiei, pe care le-am citit cu deosebită plăcere...Am remarcat un suflet duios, că-i lipsește dragostea de mamă, este evident, și nu numai, care povestește că a sfârșit într-un moment când nevoia de mamă era impetuoasă.Și-i înțeleg durerea mai mult ca oricine. Folosește o lirică diversificată de la rimă clasică, vers liber, epigrame , haiku , pentru a se conecta lumea și dorințele ei, una din ele de a-i scrie poezii mamei și a lua legătura cu ea prin intermediul acesteia. Este emoționat, și trist pe-o deoparte, dar se simte mult acest adevăr, că această manifestare ” scrisul” o poate ajuta mai mult ca niciodată în această viață.
”În zilele noastre e atât de greu să rămâi simplu!”- declară Maria, eu o îndemn indiferent prin câte momente grele ar trece să nu se schimbe niciodată, să lupte cu viața aceasta destul de dură, chiar dacă mrejele suferinței își înfing colții în suflet ei și mușcă din el cu putere. Familia este cel mai important lucru este ca o binecuvântare și să ai și un copil, un băiețel, Dumnezeu cred și mama ei , de acolo de sus o veghează intens, și este cel mai minunat lucru.
Ii doresc mult succes!
Așadar, am ales niște poeme din volumul de autor” Gânduri împărtășite” , ca o să o cunoașteți mai bine...
Semaforul
Când inima ți-e frântă, nu știi-ncotro s-apuci,
Nu ai pe cin” să cauți, nici unde să te duci
Oprește-te din drum, rememorează totul,
Ca la un semafor, trebuie să faci stopul.
Pune într-o balanță cei rău și ce e bine,
Ai doar două opțiuni, depinde-acum de tine.
De alegi să pui punct, roșu ți-e semaforul,
Și singur ai decis curând să îți ei zborul.
De inima-ți mai speră, știe că are o șansă,
Spre semaforul verde atârnă –a ta balanță.
Iubirea te ghidează, ți-ndrumă orice pas,
Tu ești cel care alege unde să faci popas.
Măneciul meu
(Prahova, Cheia)
Mi-e dor de merii plini din curte,
În care toți ne cocoțam.
Livada mea cu doruri multe,
Unde așa fericiți eram.
Mi-e dor de-a mea copilărie,
Ce-a trecut ca –ntr-o clipită.
La ea visez cu bucurie,
La pâinea mamei de pe plită.
Mi-e dor de curtea pietruită,
Unde ghenunchii-mi tot juleam.
Dar nu plângeam, ci fericită,
În joacă iarăși mă pierdeam.
Balconul unde stăteai tu, mamă,
Parcă de dor a amuțit.
Încă visează-a ta năframă,
Și părul tău de griji albit.
Mi-e dor de strada Pieții, plină,
De copii și jocuri uitate.
De gârla Cheii, cristalină,
De glume vechi și expirate.
Mâneciul meu s-a transformat,
Localitatea mea de suflet.
Cu timpul multe s-au schimbat,
Nostagică, schițez un zâmbet.
Bijuteria mea, mama
Lăsatu-mi-ai sufletul singur și-atât de abătut,
Plecat-ai cu-a mea liniște, tot plâng în așternut.
De ce te-ai dus tu, mamă, în lumea celor drepți?
Mi-i dor să-ți aud vocea, chiar de-ar fi să mă cerți.
Mi-e dor de mângâierea-ți, ce-atâta o iubeam,
Și de-a ta sărutare, cu drag o așteptam.
Alunița-ți unică, pe-obraz stătea făloasă,
Și ochii tăi văpăi, cât erai de frumoasă!
Cu părul prins în coadă, cu micuțul colier,
Erai ca o comoară pentru orice bijutier,
Care știa să vadă valoarea adevărată,
A unei ființe pure. O prea frumoasă fată!