DUMITRU ICHIM- IOV -POETUL CUVÂNTULUI

Cuvântul din cuvânt Poezia lui Dumitru Ichim vine către noi dintr-un miez de noapte, ascuns lumii de lacătul tăcerii. De la jefuirea pomului din rai, până la trezirea în auzul slavei dumnezeiești, drumul lăuntric al omului a fost o lungă pribegie în nădejde și o deprindere cu răzvrătirea sufletului făcut primejdiei cetate. Nu e, totuși, în adâncul acestor lamentații psaltice, arghezianul gust otrăvit pentru prădarea piezișă a sfințeniei, ci fericita memorie culturală a iubirii, a comuniunii în duhul tainei și a nepătrunsului tâlhărit de presimțirea rădăcinii de lumină. Asceza inimii cântând și „ispita de zbor” însămânțată lutului din noi sunt cele două bolți nedespărțite ale începutului de beznă. Acel început pe care Iov îl invoca, în disperarea lui, ca mormânt al limanului de pace. Fără să știe că, într-o zi, mormântul acela va fi gol, că veșmintele trupului căzut se vor face albe ca zăpada, că pâinea gemetelor lui se va frânge ca semn al învierii și că întunericul zilei blestemate se va face lumină din lumină. Psaltirea apocrifă a părintelui Dumitru Ichim este o tulburătoare pledoarie lirică pentru deschiderea omului spre desăvârșirea, veșnicia și deplinătatea asemănării lui cu Dumnezeu. 18 . Dumitru Ichim Prin „dezbrăcarea de trup”, prin „putrezirea rănilor”, cum spune Ioan Scărarul, și prin contemplarea Treimii revelate. Metaforic, îngenuncherea în cuvânt și râvna locuirii în propria iubire. Fiindcă istoria timpului este povestea restaurării ființei în grația voinței și a începutului divin. O tragic-inefabilă îngemănare de vise, căderi, aripi și eternități. 

AUREL SASU

Iov – poetul Cuvântului

’Nainte de scârbe și necazuri,

lui Iov, născut pe Valea Uzului,

 i s-a părut c-aude

(sau fu vreo iznoavă de-a vântului?)

că înaintea auzului, când nu era nici cerul,

nici pământul, la început a fost Cuvântul.

A întrebat pe șarpele,

preaînțeleptul,

ce după vorbe din luceafăr suge,

însă răspunsul fu și mai confuz,

că vârful limbii-ar fi pentru auz,

nu târșii celor două clăpăuge;

că limba nu-i spre trăncănire cultă,

ci doar cu ea vânatul se ascultă.

Și Iov, tot urmărind Cuvântul,

ce limbii-i scapă prin ușile-ncuiate

încet-încet

fu bănuit de gloate,

c-ar fi bolând, ba și mai rău – poet !

și alungat cu zburături și pietre

afară din cetate.

Uită de toate;

averile avute și palate,

turme de oi, cămile,

sirepii nori de herghelii,

de venetici plătind slugarnic vama

și, fără să-și dea seama,

 tot cugetând spre Logos ne-ntrerupt,

ajunse-n prundul cu gunoaie.

Deși-l credeau cu mintea huhurez,

descoperi meșteșugirea să descui cuvântul

până-n ascunsa tainiță din miez:

„Tu cine ești, Cuvinte

cu zbor ne-atins de acvilă?

Ce azi ating, poimâne minte

și n-ai măcar o pravilă

să-i buchisesc spre ceruri lutul.

De-ai fost la început,

măcar dă-mi din fruptarea Ta – părutul,

destulă mângâiere – un podeț,

când numai zărul fără cheag

e tot ce strâng în săculteț

și nici măcar un bulgăr de coraslă;

de ce mă lași lui tohu și vabohului odraslă?

De nu-i auz, Cuvântul pe ce suie,

corabia cum să plutească fără apă,

cum poate ne-nceputul să înceapă?

 „A fi ” a fost, va fi , sau nu e?

Vreau să-nțeleg,

parcă atins de cnut,

’nainte de-nceput – ce fel de început

a zămislit Neînceputul?

Cum poate Născătorul,

că rău mă zgândăre-ntrebarea

mereu pe-aceleași zgaibe,

cum poate firea să se-nfiripe în născut

și Născătorul început să n-aibe?

Ce fuse viața mea

când moartea vrea s-o pască?

Al cărui vis am fost? Sau numai somnul lui?

E firea somnului spre vis?

‘Nainte maica să mă nască,

mă cunoșteai de m-ai chemat?

Și Te întreb dacă atunci,

eram ce sunt sau nu-s ce mi-s?