Poveste la echinocțiul de primăvară

Articol de Zina Dorina Pancu
 

Primăvara se arată timidă peste Bărăganul devastat de zăpezile de iarnă care abia și-au pierdut urmele în întinderea nesfârșită de pământ reavăn. Din loc în loc fire naive de iarbă se înalță vesele, se alintă sub razele blânde ale soarelui , iar el  își revendică locul pe cerul abia măturat de nori albi și pufoși. Mașina aleargă pe fâșia de asfalt ce  șerpuiește rătăcind în marea câmpie. Azi sunt mai veselă ca niciodată, pentru că mă întorc acolo. În oglinda retrovizoare mă uit cum am abandonat, pe rând, orașul agitat, satele răzlețe, câmpurile negre în așteptarea  oamenilor, să le dea culorile vieții. În depărtare , pe întinderea încă pustie pâlcuri de berze cercetează curioase locul pe care l-au abandonat în prag de iarnă și pe care îl revendică gălăgioase. Călmățuiul se dezvăluie privirii,  pe marginea lui stufărișul se-nalță timid, iar vântul îl pleacă sfios în calea mea.  Căteva lebede par încremenite grațios, albul lor sparge monotonia apăsătoare.  Muzica umple aerul proaspăt, o tristețe ușoară mă-nvăluie … Oare căt timp să fi trecut de când…? Am pierdut șirul anilor. Nu mai are rost să-i număr, azi mă-ntorc acasă, în casa poveștilor mele.

După o  oră de mers, văd satul…inima se strânge, mă-nțeapă, trezindu-mă din amorțeală. Gardul școlii din vecinătarea casei e acum elegant, prea nou, îmi spun, nepotrivit. Celălalt, micuț, de lemn a fost înlocuit. Câțiva copii se joacă în livada din curtea școlii. Ce bine că pomii au rămas în picioare. Au dat în floare merii și cireșii. Petalele mici, discrete, albe și roz se deschid spre soare, îi vorbesc, iar mie îmi surâd ca atunci … Îmi șoptesc să vin, că avem atâtea să ne povestim. Parcă a  trecut o viață de când nu ne-am văzut…

Cobor din mașină. Mâinile îmi tremură când mă apropii de poartă. Părinții îmi deschid. Lacrimi discrete se ivesc la colțurile ochilor. Altădată bunicii îmi ieșeau în întâmpinare. Știind că vin stăteau nemișcați, uitându-se în zare timp de vreo oră, nerăbdători să mă revadă. Avuseseră cinci  copii, două fete, una a plecat de foarte mică dincolo … purta numele unei flori de primăvară, trei băieți din care cel mare s-a stins, îndurând o suferință pe care a purtat-o cu stoicism, în tăcere … Noi nu am aflat decăt intr-o zi de primăvară, ca acum …. dar era prea târziu…  Nu pot și nici nu vreau să-mi stăpânesc plânsul. Îmi îmbrățișez părinții și intru în curte. Cei doi câini se agită vioi în fața mea, motanul se-ntinde leneș la picioarele mele. Rândunelele care-și au cuibul la streașina casei se rotesc vesel, gălăgios deasupra mea. Se bucură de revenirea mea.

Îmi las poșeta pe treptele casei și mă duc, ca atunci, direct în grădină. Cei doi vișini care păzesc poarta de-o parte și de alta îmi încântă privirea. Strălucesc în soare  florile pe ramurile lor la fel de firave. Când îi plantase bunica, îi spusesem că îmi par mai degrabă sălcii pletoase, întrucât crengile erau întoarse spre pământ. Ea mi-a răspuns că acesta e felul lor de a mulțumi pământului care i-a binecuvântat să rodească pentru mine. Și așa a fost.  Nu s-au înălțat îndrăzneț spre soare, să nu-i pârjolească în arșița verilor nemiloase, au rămas timizi, dar nu au încetat să reverse fructe  din belșug, nu doar pentru noi, ci și pentru alte rude mai puțin binecuvântate ca noi care vin an de an și-și umplu gălețile vișine mari, ca cireșele pietroase.

Grădina a fost arată de curând de părinții mei. Tata s-a ocupat din vreme de asta. Mama merge alături de mine cum o făcea în trecut bunica și îmi dezbăluie ce se ascunde sub brazde. Din loc în loc plantele deja s-au arătat spre soare și  atunci spun eu cu bucurie că nu am uitat ce-am învățat încă din copilărie. Via tăiată ordonat de tata se-nalțâ mândră spre cer, vrând să smulgă soarelui de pe acum dulceața care se va revărsa în struguri și va da tărie vinului. Gutuiul din fundul grădinii și-a desfăcut timid frunzele. Pentru flori mai are timp… Grădina  este străjuită de salcâmi. Umbra lor este încărcată de parfumul discret al florilor albe și roz. In salcâmul din dreptul fântănii își făcuse cu mulți ani inainte cuib o pupăză cenușie, cu creastă roiatică. Nu cânta dis-de-dimineață, să ne trezească, ieșea din scurbura ei când veneam noi în grădină, după ce se usca rouă dimineții, trecea prin fața noastră lent, ca-ntr-un salut cordial, știind că noi nu vrem să o prindem și să o ducem la târg, apoi pleca în căutare de hrană pentru puii încă prea mici.

E aproape amiază și soarele își aruncă săgețile de foc. Umbra se risipește, aerul e-acum uscat, căldura se răspândește în valuri, frunzele se închină la pământ, iar noi ne retragem la măsuța de sub mărul văratic să  ne depănăm viața ce n-a trecut printre degete ca nisipul…