Omagiu închinat celui mai mare poet național Mihai Eminescu, grupaj liric ales din Cenaclul Noilor Speranțe

Acad. Ion Druţă, laureat al Premiului Brâncoveanu pentru Literatură pe 2014, atribuit deFundaţia Alexandrion, ne-a încredinţat un tulburător eseu despre Mihai Eminescu. Recunoscător acad. Ion Druţă pentru gest, Cotidianul.ro publică acest text ce omagiază Poetul nostru Naţional, elogiu care aparţine unuia dintre cei mai importanţi prozatori contemporani, născut pe aceleaşi meleaguri ca şi cel a cărui zi de naştere - 15 ianuarie - a devenit Ziua Culturii române. (DC)

  Acad. Ion Druţă                                                                                                                          grafica: Mihai Catruna

Moldovenii se nasc cu o nespusă patimă pentru muzicalitatea şi frumuseţea limbii materne, astfel încît nu e de mirare că, aşa cum a zis cîndva Alecsandri, la noi fiecare se naşte poet. Astăzi patrimoniul poeziei noastre o fi trecut de o sută de volume, iar poeţi avem cu nemiluita. Poeţi academicieni, cu operă masivă, probată de vreme, poeţi în floarea vîrstei, – plini de vervă şi muşchi, poeţi timizi şi tinerei, cu cîte-o cărticică, cu cîte-o poezioară la suflet, poeţi anonimi, pierduţi în iarba poporului, dar care la un moment dat, la un prag de vremuri, la o răscruce de destine, se ridică pentru a lansa o doină, o baladă, o cimilitură, o vorba de duh ce va rămîne pururea în faşa limbii noastre, pe cînd el, poetul anonim, se va întoarce înapoi în iarba poporului, devenind ceea ce fusese pîna atunci – un simplu fir de iarbă verde.

Acum se scriu multe versuri pretutindeni, în toate colţurile lumii. Totuşi, în sînul unei culturi, oricît de mulţi, oricît de mari poeţi ar fi avut vatra acelei culturi, deasupra tuturor domneşte unul, numai unul, care se cheamă poet naţional. Ceilalţi îşi fac de acum rînd în urma lui. Se întîmplă ca şi acolo, în umbră, să fie poeţi mari, să fie opere care, puse alături de opera poetului naţional, poate ar fi chiar în cîştig, dar nimeni nu va îndrăzni să facă o astfel de confruntare, lumea literelor întregului neam acceptînd prioritatea şi stema, şi domnia acelui prim poet.

Oraşele au frunţile lor turnate în bronz. Zi de zi, anul întreg, mănunchiuri de flori fac de strajă la temelia acelor monumente, pentru a însemna locul unde a fost legată flacăra unui talent de recunoştinţa unui popor. „Numele meu va străbate largul necuprins al Rusiei” – se poate citi în centrul Moscovei. „Şi, puternic, mă voi ridica în calea soarelui...” – e scris pe marmura ce poartă chipul lui Rainis. „Mai am un singur dor” – şopteşte bătrînul tei de la marginea cimitirului Bellu.

Împreună cu măreaţa şi strălucitoarea lor operă, poeţii naţionali ne aduc şi o sumedenie de legende, taine, rînduri nedescifrate, şoapte nedesluşite. Deseori legendele vin să întregească opera, iar opera vine sa confirme legenda. Ne-am împăcat să le primim pe toate aşa cum sunt, să ne bucurăm şi să le credem pe toate, dar, pentru că trăim într-o epocă, în care toate adevărurile sunt puse la îndoială, cînd tot ce se bănuieşte sfînt este săpat din temeliile sale, să vedem ce adică o fi însemnînd „poet naţional” în cea de-a doua jumătate a secolului douăzeci.

Mai întîi de toate, fireşte, popularitatea operei. Şi nu e vorba de numărul ediţiilor, de numărul tălmăcirilor în unele limbi străine, de cel al studiilor ce i-au fost consacrate, deşi toate acestea îşi au şi ele de spus cuvîntul lor. Popularitatea poeţilor naţionali e ploaia ceea de început de primăvară ce coboară pînă în adîncuri, găseşte fiece sămînţă şi o îndeamnă să spargă cu colţul său firav scoarţa întunericului, pentru a răzbate la soare şi lumină.

Pana lui Eminescu a avut marele dar de-a aşterne pe hîrtie versuri de-o muzicalitate, de-o frumuseţe copleşitoare. „Ce te legeni, codrule?”, „Pe lîngă plopii fără soţ”... O bună jumătate din versurile lui Eminescu au devenit cîntece populare ce se cîntă de ani de zile prin sate, în cîmp, pe la nunţi şi şezători. Mulţime de oameni simpli, oameni care te-ai mira de-au frunzărit vreun volumaş de versuri eminesciene, poartă în suflet versuri de-ale lui. Le-au prins aşa, din vînt, cum se prind ele deseori în lume, s-au minunat de frumuseţea, de înţelepciunea lor, şi au rămas să le poarte ca pe-o minune, ca pe-o comoară la descoperirea căreia, într-un anumit fel, au participat şi ei.

Dacă ar fi să-1 opreşti în drum pe acel om simplu din popor şi să-1 întrebi – ale cui sînt acele versuri, poate că nici n-ar fi în stare să-ţi răspundă. De l-ai întreba pentru ce le tot poartă cu el o lungă viaţă de om, ar zice: “D-apoi că, iaca, nici eu nu mai ştiu”. Dacă însă i-ai cere să se dezică, să se lase de acele vorbe frumoase, nu ar primi cu nici un preţ, zicînd că sunt ale sale, sunt roada sufletului său.

Pesemne, asta seşi cheamă poet naţional.

Limba a fost marea şi unica lor armă. „Să-mi arzi cu verbul inima mulţimii” – zice Puşkin. „Dacă limbii mele îi va fi dat să moară mîine, scrie Rasul Gamzatov, eu aş fi vrut să fiu înmormîntat chiar azi.” Un imn de-o frumuseţe rară i-a închinat Mateevici limbii noastre: „Limba vechilor cazanii,/Care-o plîng şi care-o cîntă/Pe la vatra lor ţăranii...”.

Pînă la venirea marilor poeţi, limbile naţionale, în marea lor majoritate, nu au fost decît o masă enormă, crudă şi neorganizată. Marii poeţi sunt cei care au venit sa facă ordine în această bogăţie spirituală a poporului, în această minune care se cheamă limbă. În fond, ce este limba? Un vechi dicţionar slav ne spune că limba este o împletitură de cărări tainice, unde-şi dau întîlnire cei legaţi printr-o anumita înrudire sufletească. Prin urmare, poeţii naţionali sunt cei ce stau în capul mesei la sărbătoarea acelei înrudiri sufleteşti. Dacă ar fi să asemuim cuvîntul cu un ostaş, iar limbile naţionale cu nişte armate, marii noştri poeţi pot fi numiţi comandanţii care au organizat aceste oştiri, făcîndu-le active şi bune de luptă. După cum Puşkin a scos în lume regimentele slovelor ruse, Eminescu a dat o viaţă nouă întregii noastre limbi, a băgat-o în luptele cele mai crîncene, şi izbînzile pe care le-a repurtat această armată sub ocîrmuirea lui rămîn cele mai mari izbînzi ale noastre.

Pesemne, asta o şi fi însemnat poet naţional.

Crunte şi nemiloase au fost destinele marilor noştri poeţi. Puşkin ba e exilat în Basarabia, ba pribegeşte prin munţii Caucaz, ba e deportat la moşioara Boldino, şi regimul ţarist împreună cu epidemiile de holeră îl ţin cu anii în fundătura ceea. Şevcenko, după ce cutreieră Ucraina pe jos, mai ajunge a fi dus la cătănie în nisipurile asiatice pentru un amar de vreme, cît despre bietul nostru Eminescu, ţi se strînge inima de durere cînd arunci o privire asupra nesfîrşitelor sale strădanii.

Tatăl lui, fecior de ţăran din Bucovina de Nord, venit la Botoşani, se căsătoreşte cu o fiică de slujbaş, pentru a răzbate şi el în lume. A şi răzbătut, ajungînd căminar, adică strîngea impozitele pentru vinderea băuturilor spirtoase. A avut unsprezece copii, Mihai fiind al şaptelea. La şapte ani Mihai, cu cîţiva fraţi mai mari, a fost înscris la Cernăuţi la un gimnaziu de limba germană şi o uşoară unduire a culturii germane se resimte în întreaga sa operă.

Interesant însă e faptul că nu s-a mai întors înapoi la casa părinţilor. Ba lasă gimnaziul şi cutreieră Carpaţii, trăind pe la ciobani, pe la prisăcari, ba se întoarce la Cernăuţi la aceeaşi şcoală a lui Aron Pumnul, un dascăl înflăcărat din Ardeal. După moartea acestuia porneşte a colinda ţara cu o trupă de actori.

Îl întîlnim student la Viena, apoi îl vedem studiind filosofia la Berlin. Criticul Maiorescu îl grăbeşte să-şi ia doctoratul, vrea să-1 facă profesor universitar, vrea să-l scoată în lume, dar zadarnice erau toate. Eminescu nici gimnaziul nu şi 1-a terminat, nici doctoratul nu şi 1-a luat, nici carieră politico-literară nu a vrut să-şi facă, deşi a ocupat slujbe destul de importante. Poezia rămînea mai presus de toate – şi cînd avea ea să-1 cheme la drum, poetul lăsa casa părintească, lăsa şcoala, lăsa dragostea, lăsa totul de dragul acelui vers plin de suferinţe, care mai apoi urma să îmbrace haina unei nemuriri.

Pesemne, asta s-o şi fi numind poet naţional.

Din punct de vedere tehnic versul eminescian este foarte apropiat de versul popular,şi în acelaşi timp e cu totul altceva. Şi Alecsandri, şi Eminescu, pornind amîndoi de la poezia populară, au găsit, fiecare în felul lui, cum să transplanteze acea floare mîndră şi rară de pe ogoarele poporului pe-o foaie albă de hîrtie în aşa fel ca ea să nu se ofilească, ci, dimpotrivă, să prindă viaţă nu din primăvară pînă în toamnă, ci din secol în secol. Floarea răsădită de Alecsandri se numeşte „Mioriţa”, floarea răsădită de Eminescu se numeşte „Luceafărul”, şi aceste două cetăţi, aceste două catedrale, sunt singurele noastre bogăţii spirituale ce rezistă în timp ca şi piramidele egiptene.

                Grupaj liric în omagiu poetului național Mihai Eminescu

Mulțumim autorilor!

El, Luceafărul din zori!

Vălul nopții se despică când pe infinita mare,
Între stele,,Steaua” noastră de un secol tot apare,
Cu ochii vii scânteietori ce lumină tot pământul,
Lira-i veche- liră nouă ne'ncetat își cântă cântul.

Ca un dangăt lung de clopot vechi nălțând osanale,
Ca un glas de ciocârlie frângând norii albi în cale,
Ca surâsul de izvoare răzbind stânca cenușie,
Cântu-i candela din suflet, arde ca o faclă vie.

Slove reînviind trecutul, evocând iubiri de glie -
Mircea-n luptă la Rovine, nouă ne-a lăsat moșie
Și în ziceri fără seamăn demagogii să condamne,
Cât de vie-i invocarea ,,unde ești tu, Țepeș doamne”.

În toți încă răsună glasul codrilor de-aramă,
Cu pădurea de argint- o poveste pusă-n ramă
Și ne-ademenește încă teiul cu parfumul sfânt,
Unde Blanca-și culcă capul pe un bulgăr de pământ.

Înserarea ce coboară mânând oile pe deal,
Buciume sunând a jale, doine plânse din caval.
Cu ochii vezi aievea, satul cum dispare-n noapte
Sub salcâm scăldați de flori, el și ea adorm în șoapte.

Și auzi suspinul mării inundând și mal și dealuri, 
Cu dorul lui de infinit plutind etern pe valuri,
Căci Eminescu-i viu în inimi, lira-i pe-albastre flori 
Luminând literatura el, Luceafărul din zori!

Nelly Păscălin

……………………………………….

ŢI-AŞ DĂRUI

De-ar fi să mai cutreieri 
cu drag ca înainte,
ţi-aş dărui a tale păduri
şi lac şi blând izvor,
ţi-aş duce-n cărare
aducerile-aminte 
şi codrii ţi i-aş redeschide
cutremuraţi de dor...
priveşte cum scânteie luna plină
pe lacul vrăjit în aşteptare,
cum nuferii galbeni 
dansează-n lumină,
renasc chemări 
pierdute-n oarba zare...
te-aşteaptă barca 
şi-n ea iubirea suferindă,
iar tristul tei ţi-ngana
doina ta de-amor
"De ce nu-mi vii?"...Hai,vină!...
şi-n murmur de izvor
să-ţi potoleşti iubirea 
şi dulcele tău dor.

De-ar fi să vii ,
tu esti Luceafarul
in lumea cu atatea stele,
si-aice cu iubire
-ţi voi deschide mereu drumul,
-ţi voi şopti în taină 
(cum tu fusesei primul)
romanţa florii-albastre
şi-a plopilor din care 
tot mai lipseşte unul.

Şi,dacă totuşi,mă vei privi
din nemurire ,rece
şi,dacă teiul şopteşte 
EMINESCU-n a lui adiere,
tu nu uita, 
ca ești al nostru astru,
ca ne rămâi eterna mângâiere,
si ochii care-ți ard
ne luminează gândul!

Burnea Ștefania

…………………………………………

LUCEAFĂR BLÂND
Ludmila Vârlan Turcu

Luceafăr blând, izvor al Poeziei,
În flori de tei prin lume risipit,
Atâtea inimi ai îndrăgostit
Cântându-le romanța veșniciei.

Ești sufletul și gândul României,
Foc sacru din iubire plăsmuit,
Luceafăr blând, izvor al Poeziei,
În flori de tei prin lume risipit.

Răpită de dulceața reveriei,
De foșnetele codrului umbrit
Culeg lumini de neasemuit
Să le aprind la ora mărturiei.

………………………………………………..

DOR DE EMINESCU

"Vreme trece, vreme vine"
Eminescu-i printre zei,
Ne cuprinde dor de tine
Cu parfum din flori de tei.

Parcă se-nfioară codrul,
Ramurile stau căzute,
Poate c-a sosit sorocul
Fruntea azi să o sărute.

Se îngână iarăși glasul,
Curge lacrimă din tei,
Peste cel ce poartă pasul
Pe-ale parcului alei.

Plânge toată Bucovina,
Plânge floarea ta albastră,
Dar le mângâie lumina
Prinsă-n slova ta măiastră.

Nici izvorul nu se curmă,
Susură alene-n zori,
Nepătată-i vechea urmă
Să așezi fruntea pe flori.

Steaua ta, răsare încă,
E prinos în al tău vis,
Aruncând luciri pe luncă
Și un arc spre Paradis.

Fără voie ochiul plânge
De e zi ori de e seară,
Dar nu pot astăzi atinge
Pana ta din călimară.

"Vreme trece, vreme vine",
Eminescu-i printre noi,
Nemurirea-i va menține
Frământările din noi!

Nicuță Ioan Lungu
 

Celui mai bun!

Din lumea ta, nemuritor,
Privește și ne iartă
C-am încercat, încetișor,
A ta măiastră artă...

Prea blând și milostiv, cum ești,
Tu încă ne privește!
Lucefere, când strălucești,
Cărarea ne-o găsește

Iulian Tătaru

………………………………..

NU VOI FI O CĂTĂLINĂ

Chiar de sunt o Cătălină,

Iubesc mult a ta lumină!

Îţi iubesc adânc fiinţa,

Vino, alină-mi dorinţa !                                              

Chiar de Cătălină sunt

Cum sunt multe pe pământ,

Ca mine, nu te iubeşte

Nici o floare ce-nfloreşte!

Coboară din cer, iubire,

Dăruieşte-mi înflorire,

Viaţă veşnică să-mi dai,

Luceafăr drag, cu mine stai!

Nu voi fi o Cătălină

Căci inima mea suspină!

Pe vecie te iubeşte,

Chipul tău , în suflet creşte!    

Chipul şi sufletul tău,

Mă urmăresc tot mereu!

Iubirea-mi de pământeană,

*N-vers curat , veşnic te cheamă!

 Maria Turcu

.....................................................

EMINESCU IN POEZIE...

Cerul violet sclipește, 
Luna-n cer cu multă artă, 
Lacrimile mele iartă, 
Mi le șterge și-mi zâmbește !

Eminescu, ne-a dat harul, 
Am să caut un potir, 
Lacrimile, fir cu fir,
Umple cupa cu amarul !

Când amintirile ... revin, 
Cântări târzii, tânguitoare, 
Când inima neagră ne doare, 
Surâzi cu sufletul prea plin !

Te-ai cufundat în astre, 
O taină-n armonie, 
Eminescu-n poezie, 
Șterge lacrimile noastre !

Ești visul unei umbre 
Și umbra unui vis, 
Un paradis promis, 
În zile triste, sumbre !

Noi..., cântăm o... ROMÂNIE, 
Viitorul și trecutul, 
Sfârșitul și începutul, 
Cu EMINESCU în poezie !

Elena Moisei

…………………………

CĂLĂTOR ÎN STELE
 

Călător în stele cu tălpi de lumină
Duc visele-n braţe spre zorii de mâine,
Bat cărarea albă ce mă-mbie lină
Şi-o tivesc cu focul macilor din pâine!

Pe buza curată rugăciunea-şi cere
Împliniri arzânde la cereasca poartă,
În murmurul sacru şovăiala piere
Ard stele în palmă, voi o altă soartă!

Călător în ceruri culegând luceferi
Cu lumina sacră zorile s-aprind,
Risipesc în viduri ale minţii temeri
Ca s-ating înaltul către care tind!

Străbătând poteca visului din stele
În piept cu speranţa şi-n braţe
dorinţă,
Scriu poveşti de viaţă, mă hrănesc cu ele
Sclipiri de luceferi în a mea fiinţă!

Carolina Baldea

…………………………………………..

Marele artist

Ca un pustnic îi plăcea
Uneori ca să trăiască
Și-alteori din plin gusta
Din dulceața cea lumească.

Era vesel, dar și trist,
Vorbăreț, dar și tăcut,
Blând și tare altruist
Și-aspru cum n-ai fi crezut.

Crea toată ziulica
Și haina și-o împărțea,
Se mulțimea cu nimica
Și nimic nu-l mulțumea.

A fost și este un zeu,
Geniu de neegalat,
A fugit de om mereu,
Mereu l-a și căutat.

Un iubitor fără pată,
Iubirea fiindu-i pură,
El n-a iubit niciodată
Cu jumătăți de măsură.

Un iubitor incurabil,
Fiindu-i stăpân și slugă, 
Din gelozie capabil
Până la ură s-ajungă.

Ce amestec strălucit
Pentru Marele artist
Și total nefericit
Pentru omul veșnic trist!

Nicolae Danciu

…………………………

Că tu un vii

Cum pomii azi se ofilesc, 
La fel și florile -nfloresc,
Uscate-s vițele -n vii...
Că tu nu vii, și nu mai vii!

Așa -a crescut brăduțul meu
La poarta gândului mereu
În pieptul zilelor cu soare
Indiferent pe ce ninsoare!

E vreme rea sau mai frumoasă!
Îmi scoate florile din casă
Pe la ferestre uneori
Privesc imagini cu ninsori.

Seninul cerului albastru
Luceafăru-i pe cer sihastru,
Și de cu seară până -n zori
Această stea îmi dă fiori!

Elena Buldum