Cântec de lebădă-versuri scrise de Marian Bamboi

Cântec de lebădă

În ziua când eu voi pleca-n altă lume
Nu vreau bocitoare, nici clopot să-mi bată.
Am vrut să trăiesc doar o viață curată
Dar totul s-a dus. Nici măcar n-am un nume.

Mă-ntorc în pământ anonim ca un câine
Ce rost nu mai are în lumea de-afară.
În inimă-mi macină pietre de moară,
În suflet mă arde-un cuptor fără pâine.

Durerea din jur m-a durut și pe mine,
N-am nici un regret pentru vremea trecută.
Simt viața cum pâlpâie-n piept neștiută
Și fumegă, biată cetate-n ruine.

Un gând nu-mi dă pace-nainte de noapte:
Trăit-am mereu pentru cei de alături
Dar zac în spital zgribulit, fără pături,
Tânjind părăsit dup-o cană cu lapte.

Mă sting solitar într-o lume absurdă
Ce nu mai trăiește decât pentru sine.
Ce rost să-i mai faci muribundului bine
Când ochii-i sunt ficși iară șoapta-i e surdă?.

Printre rânduri

În rotunjimi de clipă nălucă-i amintirea
Şi corifei mă-ntreabă de ce zâmbesc cu jale.
Să le răspund ca totuşi mai dăinuie iubirea
Ar însemna s-arunc cuvintele-n pumnale.

Îndepărtatul turn, cu vechiul orologiu,
E ancestralul martor al vremilor ce-au fost
Cu fragmentatu-i suflet în clopot de elogiu
Din erodate timpuri, ce nu mai au vreun rost.

De-ai să mă-ntrebi vreodată de unde-aceste gânduri,
De vei avea răbdarea să-ncerci să le-nţelegi,
Să-ţi prăvăleşti privirea o clipă printre rânduri
Şi-ai să găseşti nescrisă durerea lumii-ntregi.

În alt timp

Plouă trist, plouă-a păcat
Cu-ndepărtate tunete astrale.
În noapte ceru-i despicat
De fulgerele infernale.

Miroase-a umed şi a rânced,
E umezeală-n suflet şi în casă.
Aud ca-n vis al morţii scâncet
Ce vine, zăngănind din coasă.

Ce vrei? Eu nu sunt pregatit
Să te urmez în noaptea ta eternă.
Dar dacă totusi ai venit
Am să cobor drapelu-n bernă.

N-am terminat ce-am de făcut
În lumea asta temporară.
Nu am chiulit, nici n-am zăcut
Şi nici nu mor întâia oară.

Voi reveni printre cei vii
Peste-alte zeci de generaţii.
Atunci când voi nu veţi mai fi
Nu voi mai provoca dizgraţii.

M-am născut într-un alt timp,
Un timp ce nu mi se cuvine.
Mă simt o Romă pe Olimp,
Un bou mă simt, între ovine.

Plouă trist, plouă-a păcat
Şi doamna-n negru mă aşteaptă.
Nu plângeţi. Ieri nu v-a păsat
Când v-am vorbit de calea dreaptă.

grafica: Lucian Opriceanu

Îmbătrânesc castanii

Privește, iubito, cum îmbătrânesc castanii!
Mă obsedează un gând de nemărturisit:
Pe chipul tău se vor citi mai bine anii
Când voi fi mort deja fără-a fi murit.

Privesc prin cârciuma-nnegrită de fum
Și ochii-i închid, cu greu mai rezist
Când știu câte vise-au zburat ca un scrum
Suflat înspre zări de-un nebun anticrist.

Aș vrea doar să plec, dar atât e de bine
Și vântu-l aud mai smulgând un catarg.
Stau singur în colț și te simt doar pe tine
Plutind ca o frunză încet, înspre larg.

Privește iubito, îmbătrânesc castanii!
Un veac e o clipă. Dar clipele trec...
A jale îmi cântă în crâșmă țiganii
Iar gândul la tine mă face să plec.

Revăd acea bancă pustie-ntr-un loc,
Zăresc orologiul din alt secol, oprit.
A fost o-ntâmplare, a fost un noroc?
Chiar ne-am iubit sau doar... am iubit?

Degeaba încerc să-ți închin înc-un vers,
Căci tu n-ai să-l poti citi niciodată.
E versul în care trecutu-a fost șters
Și-a fost, demult, și ștergerea uitată.

Frumoasă doamnă

Îmi amintesc și-acum, frumoasă doamnă,
De noaptea înstelată-n care
Învârtejiți ca frunzele de toamnă
Vedeam păcatul - înălțare.

Îmi amintesc și-acum, frumoasă doamnă,
Parfumul trupurilor noastre
Când nu lăsam nici îngerii să doarmă,
Nici flori nu mai vedeam în glastre.

Îmi amintesc și-acum frumoasă doamnă,
Sudoarea caldelor suspine.
Simțeam ca că lumea toată se răstoarnă
Iar marea clocotea-n coline.

Îmi amintesc și-acum, frumoasă doamnă,
Furtuni de haosuri carnale
Și-s corifei ce-n taină ne condamnă
În cele patru puncte cardinale.

Și-ți mulțumesc mereu, frumoasă doamnă.
Rămâne pururi vie amintirea
A două inimi care-n loc să doarmă
S-au contopit cu nemurirea.

Nu voi uita nicicând, frumoasă doamnă,
Iubirea ta - ce sfântă nebunie!
Și-am să te-aștept, cum inima mă-ndeamnă
Să fim uniți din nou, dar pe vecie.

Mă regăsesc în vechile idile
Pierdute-n vise fără nume
Și-ngălbenite, necitite file
Ce noi le-am scris, uitați de lume.

Pentru mereu

Cere-mi ce vrei, dar mai rămâi o clipă
Să te privesc acum pentru mereu,
Să simt otrava dulce ce-nfiripă
Un vis frumos și crud în gândul meu.

Nu-ți cer nimic - ți-aș cere totul -
Și toată viața mea în lanț s-o legi.
Mă simt pustiu și gândul mi-e ca focul;
Tu-ncearcă tot ce-a fost să înțelegi.

Mai stai puțin, la pieptu-mi te alintă;
Să nu te țin în brațe mi-e prea greu.
Să mai zâmbești, iar zâmbetul să-ți mintă
Și eu să cred în el pentru mereu.

Ia tot ce am, dezmoștenește-mi viața
Și ia-mi pe veci puterea să doresc;
Dar mai rămâi și-așteaptă dimineața
Să-mi spui un cel din urmă „te iubesc”.

Rugină de toamnă

Stă norul cenușiu să se prăvale

Pe case de sub bolțile cerești.

Aș vrea să fiu în visurile tale

Un înger ce în suflet să-l primești.

Pe câmp se-nvârtejesc de vânt ciulinii,

Copacii se apleacă-aproape goi.

Mă-ntreabă cu tristețe toți vecinii

De ce-i atâta toamnă între noi.

Destule nopți s-au scurs și prea pustie

E dimineața când privesc în gol pe geam.

Secunda-mi pare-nfiptă-n veșnicie,

Doar frunze ruginesc încet pe ram.

Și plouă trist a toamnă și a tine,

Se-aude-un orologiu-n depărtări.

Cocorii zboară lin spre țări străine

Iar sufletul mi-e-mprăștiat în patru zări.

Orgolii ne-au împins pe căi opuse

Când inimile noastre se atrag.

Nu ne-au rănit cuvintele nespuse

Cât țipătul tăcerii celui drag.