Anton Florescu, pios omagiu

                                       DRUM LIN SPRE STELE, LUCEAFĂR AL ȘCOLII GĂLĂȚENE, ANTON FLORESCU! 

Reprezint satul Lungoci, sat a cărui școală a avut norocul de a-l avea director pe domnul Profesor Anton Florescu, încă din primii ani ai carierei domniei sale. Nu pot să vă spun decât că, în acea perioadă, totul mergea acolo după chipul și asemănarea Sa : elevii dotați nativ erau stimulați și călăuziți spre înalte cote ale învățăturii potrivit nebunei Sale pasiuni întru cunoaștere, iar ceilalți erau conduși spre altitudinea omeniei, conform modelului Său de mare Om.Educați în acest fel, lungocenii au devenit un sat de oameni vestiți pentru calitatea lor umană, mult apreciați de cei dinafara comunității sau de cei care, întâmplător, îi călcau tărâmul. Locuia în sat cu noi, pe la diferite gazde, unde condițiile de viață erau sub orice critică, tremurând de frig iarna și citind la lumina lămpii de petrol ori a mucului de lumânare, dumnealui care venea din civilizatul mediu al orașului... Drumul spre școală îl făcea pe jos, oprindu-se deseori în fața celor necăjiți, cu îmbrăcămintea peticită, cu chipuri încremenite-n suferință, dar pe care îi onora cu salutul cald al dumnealui și le oferea câte un cuvânt mângâietor de la înălțimea Sa de om ales. La fiecare sfârșit de an școlar, vorbea elevilor, părinților și tuturor sătenilor de pe scena situată în curtea școlii, ca de la o înaltă tribună, despre importanța virtuților pe care trebuie să le cultive o ființă umană pentru a căpăta valoare în trecerea sa pe pământ. Însă... într-o zi, iubitul nostru Profesor a plecat sau a trebuit să plece din al nostru sat, lăsând un imens gol în sufletele copiilor, dar și în cele ale sătenilor. Peste ani, venea prin sat ... doar în recunoaștere. Pe nimeni nu uitase, de parcă ne-ar fi dus... cu sinele său. Iar mai târziu, când oamenii pe care i-a cunoscut se mutaseră într-o altă lume, venea doar la cimitir, cu câte un mănunchi de lumânări spre a le aprinde câte una pe la fiecare mormânt, închinându-se apoi, vizibil răscolit de câte-o amintire pe care le-o purta. Întâmplarea a făcut ca la una din tristele adunări la care mă aflam pentru a petrece un alt dascăl pe ultimul drum, să mă aflu în aproprierea dumnealui. Smerită în fața valorii sale, am rămas mută, plecând cât mai departe. Dar cineva i-a șoptit că printre foștii elevi ai scolii dumnealui, se află unul care nu îndrăznește să-i stea în apropriere. Atunci, Domnia Sa a venit către mine, cea aflată la o distanță considerabilă, vorbindu-mi ca un părinte, dar şi ca un dascăl care tot mai avea ceva de spus elevului său. S-au derulat amintiri și amintiri, a rostit cuvinte mari, dar unul dintre acestea mi-a decriptat taina măreției sale în tot ce a făcut - dragostea nemărginită pentru oameni și profesie, dragoste care l-a dus în ABSOLUT. Și mi-a mai spus că toată viața s-a MIRAT... cum de a mai fost și plătit pentru această imensă plăcere, căci n-a muncit nici măcar o zi... Dar... într-una din zilele când încă se mai spunea ”Hristos s-a Înălțat”, cea de 24 mai, Apostolul nostru s-a înălțat... şi el la ceruri, spre a-i da socoteală lui Dumnezeu despre câți oameni a modelat sau a restaurat - din iubire pentru aceştia - în aleasa misiune pentru care ne-a fost dăruit, aici, pe pământ. Zbor lin spre stele, luceafăr al Școlii gălățene! În inimile, acum cernite, ale lungocenilor rămâneți etern! Odihnească-vă Dumnezeu în Lumina și Împărăția Sa! Pe pământ, v-ați îndeplinit cu prisosință aleasa și nobila menire.